Semnele diacritice din limba română

De la Capisci

Dacă aţi ajuns aici înseamnă că aveţi probleme cu semnele diacritice. Sau poate cunoaşteţi pe cineva care are. Sau, în cazul cel mai fericit, poate aţi auzit că au existat cîndva astfel de probleme. Articolul de faţă îşi propune să vă ofere o privire de ansamblu asupra semnelor diacritice folosite în scrierea limbii române: ce sînt, de unde vin şi de ce avem necazuri cu ele.

Notă. Textul articolului este scris intenţionat cu semne diacritice greşite la literele ş şi ţ pentru a permite citirea lui de către aceia care probabil sînt cei mai interesaţi de subiect, adică aceia care văd pătrăţele în locul literelor corespunzătoare cu diacritice corecte.

Ce sînt semnele diacritice?

Originea cuvîntului diacritic stă în verbul grecesc diakrinein care înseamnă „a deosebi” şi de la care s-a format adjectivul diakritikos, însemnînd „care deosebeşte”. Deci semnele diacritice sînt nişte semne distinctive.

Definiţia simplă spune că semnul diacritic este acel semn grafic care, însoţind o literă, îi schimbă valoarea fonetică. Semnele acestea pot avea diferite forme — linii, puncte, arce de cerc etc. — şi se pot aşeza în diferite poziţii faţă de litera de bază: deasupra, dedesubt, chiar peste literă etc.

Iată cîteva exemple de litere latine cu diverse semne diacritice:

Nu toate semnele diacritice respectă această definiţie simplă,^[1] dar în majoritatea situaţiilor, inclusiv în cazul particular al limbii române, definiţia este corectă. De asemenea folosirea de semne diacritice nu este singura cale de a nota pronunţii diferite. Metoda cea mai evidentă, dar care cere oarecare curaj, este să inventăm pur şi simplu încă o literă pentru noul sunet pe care vrem să-l scriem. O altă metodă este să notăm un sunet cu două sau mai multe litere dintre cele pe care le avem deja; astfel de exemplu sunetul scris în franceză ch şi în germană sch este acelaşi cu sunetul scris în română ş.

Istorie

Vom face în continuare o scurtă incursiune în istoricul folosirii semnelor diacritice în ortografia limbii române, limitîndu-ne la perioada în care a fost folosit alfabetul latin. Vom constata că toate semnele diacritice folosite azi în limba română îşi au rădăcinile în perioada Şcolii Ardelene. Forma grafică a acestor semne şi modul lor de utilizare au evoluat semnificativ în timp, urmînd ca abia pe la începutul secolului al XX-lea să se ajungă la o relativă stabilizare a ortografiei româneşti.

Negura timpului

Nu ştim cînd s-a scris prima dată româneşte cu alfabetul latin. Cele mai vechi texte păstrate datează din secolul al XVI-lea şi erau încercări sporadice de notare a unor rugăciuni sau compoziţii poetice, scrise fonetic după model unguresc, polonez sau italian. Ştim însă din Descrierea Moldovei a lui Dimitrie Cantemir că s-au scris cărţi în limba română cu alfabet latin mai devreme. Aflăm astfel că Alexandru cel Bun a poruncit, la îndemnul mitropolitului său, arderea tuturor cărţilor tipărite cu alfabetul latin pentru a rupe orice legătură cu catolicismul.^[2] Aceste încercări timpurii n-au putut aşadar să influenţeze utilizarea ulterioară a diacriticelor.

Şcoala Ardeleană

Prima încercare de mare anvergură de a scrie limba română cu alfabetul latin o datorăm Şcolii Ardelene, o importantă mişcare culturală a românilor din Transilvania de la cumpăna secolelor al XVIII-lea şi al XIX-lea. Dintre reprezentanţii săi care s-au ocupat cu crearea unei limbi române literare şi implicit a unei ortografii trebuie menţionaţi la loc de frunte Samuil Micu, Gheorghe Şincai şi Petru Maior.

Scopul politic principal al Şcolii Ardelene, şi anume acela al emancipării românilor transilvăneni prin demonstrarea faptului că sînt urmaşii coloniştilor romani din Dacia, şi-a pus amprenta şi pe modelul ortografic adoptat. Astfel a fost aleasă o grafie etimologică, prin care se scotea în evidenţă, uneori într-o manieră exagerată, caracterul preponderent latin al limbii române. Cum pentru a învăţa şi a folosi o astfel de ortografie era necesară o bună pregătire filologică, inaccesibilă maselor, în anii care au urmat s-au făcut o serie de concesii principiului fonetic de scriere, stabilindu-se astfel reguli dintre care unele au rămas pînă în grafia actuală. Printre aceste concesii a fost şi utilizarea de semne diacritice pentru a marca pronunţia diferită a unor litere.

Un reper important în evoluţia semnelor diacritice este lucrarea lui Petru Maior din 1819, Orthographia romana sive latino-valachica, una cum clavi, în care se prezintă un sistem ortografic finisat, bazat în continuare pe principiul etimologic, dar moderat cu reguli fonetice pentru o citire mai uşoară. Sistemul a fost aplicat în lucrarea colectivă Lexiconul de la Buda, îngrijită parţial tot de Petru Maior. Iată, dintre regulile ortografice folosite de Maior, pe cele legate de semnele diacritice:

Fragment din Lexiconul de la Buda pentru ilustrarea diacriticelor folosite la tipărirea lui: virgula de deasupra literelor a e o u, semicercul de sub s, sedila de sub t, semnul de sub d, accentul de pe e. Se observă că scrierea nu urmează sistematic pronunţia şi că unele semne diacritice lipsesc. (Nu este o copie reală, ci o simulare.)

• Sunetul ă este scris cu una din mai multe litere (în funcţie de etimologie), la care se adaugă o virgulă deasupra. Exemple: micả (mică), invẻtiảturile (învăţăturile), sảnỉtate (sănănate), dupỏ (după), sủu (său).
• Sunetul î este considerat doar o variantă de ă, prea asemănătoare ca să merite un semn aparte. Maior credea că acest sunet avea să dispară din limba română după răspîndirea scrisului cu alfabetul latin. Pentru notarea lui acceptă să fie utilizat un semn diacritic special, şi anume accentul circumflex, dar cel mai adesea notează acest sunet cu aceleaşi litere folosite pentru ă. Exemple: cảntecu (cîntec), mảnả (mînă), vẻntu (vînt), sủnt (sînt). La cuvintele care încep cu î foloseşte litera i fără nici un semn diacritic: inaltu, inapoi, intregu.
• Sunetul ş este notat în două feluri. Uneori se foloseşte un semn diacritic în formă de semicerc cu deschiderea spre dreapta, ca un mic c aşezat sub literă fără s-o atingă.^[3] Alteori nu se foloseşte nici un semn diacritic: si (şi), esitu (ieşit), scii (ştii).
• Sunetul ţ, atunci cînd este urmat de un i, este notat cu litera t fără semn diacritic. În restul cazurilor (dar uneori chiar şi cînd urmează un i) se foloseşte una din literele t şi c avînd dedesubt un semn asemănător cu sedila (¸).

În cărţile publicate de Şcoala Ardeleană se foloseau şi alte semne diacritice, care cu timpul au fost părăsite, unele mai devreme şi altele mai tîrziu. De exemplu pentru notarea sunetului z era preferată din raţiuni etimologice litera d cu un semn diacritic dedesubt (asemănător cu jumătatea de jos a unui z), literă folosită pînă tîrziu, deşi semnul diacritic a evoluat spre virgulă. De asemenea diftongii ea şi oa erau notaţi cu accente ascuţite: é, respectiv ó, obicei păstrat pînă tîrziu. Sunetul i se scria uneori tot din motive etimologice ca un e cu punct deasupra, ė, ca de exemplu în cuvėnte, tėneri.

Secolul al XIX-lea: etimologism contra fonetism

În continuare în a doua jumătate a secolului al XIX-lea trecerea la alfabetul latin a fost inevitabilă şi de altfel dorită de mulţi. Singura problemă era: ce fel de ortografie ne dorim? Cele două opţiuni posibile erau în acelaşi timp cele două mari curente de opinie: o grafie etimologică sau o grafie fonetică.

O grafie etimologică, aşa cum propusese Şcoala Ardeleană şi cum aveau de exemplu francezii, prezenta avantajul că ne puteam lăuda mai uşor cu originea latină a limbii, lucru considerat important mai ales în Ardeal. Dar dacă francezii îşi moşteneau grafia etimologică de la strămoşi, noi trebuia să inventăm una, şi atunci desigur se punea problema să alegem dintre nenumăratele grafii etimologice imaginabile. Apoi exista problema spinoasă a cuvintelor a căror etimologie era necunoscută, incertă sau disputată. Şi în sfîrşit era şi o problemă oarecum morală: însemna să aşezăm o falsă patină a timpului pe un lucru nou-nouţ.

O grafie fonetică, de cealaltă parte, aşa cum aveau italienii şi cum fusese şi scrisul cu alfabetul chirilic, nu era tocmai simplu de conceput, atît din cauza numărului mai mare de sunete decît permitea alfabetul latin, cît şi din cauza unor particularităţi ale limbii române, pentru care trebuiau gîndite soluţii practice şi uşor de învăţat; este de altfel o problemă care a rămas parţial nerezolvată pînă azi.^[4] Dar, odată stabilite cele cîteva reguli de scriere, acestea erau foarte uşor de învăţat, pentru că nu presupuneau memorarea unei mari cantităţi de informaţii.

Secolul al XIX-lea a cunoscut astfel, pe lîngă folosirea în continuare a alfabetului chirilic, şi cîteva grafii cu alfabetul latin, unele mai etimologice, altele mai fonetice, unele mai radicale, altele mai moderate. De exemplu grafia etimologică a lui August Treboniu Laurian era extrem de latinizantă şi, cu excepţia cîtorva accente, era practic lipsită de semne diacritice. Grafia susţinută de Titu Maiorescu era în schimb fonetică — de fapt fonemică, adică distingea numai acele sunete care aveau puterea de a schimba sensul cuvintelor — şi se sprijinea pe o argumentaţie solidă.

Între timp problema a fost rezolvată pentru o vreme de o grafie fonetică propusă de Ion Heliade Rădulescu şi bazată pe un alfabet mixt, jumătate chirilic şi jumătate latin, care astfel nu avea nevoie să recurgă decît la un număr redus de diacritice.

Spre sfîrşitul secolului al XIX-lea şi în primii ani ai secolului al XX-lea diferitele experimente cu grafii etimologice se încheiaseră şi principiul fonetic învinsese, dar acesta mai era încă „temperat” pe alocuri pe considerente etimologice sau morfologice. Încă se mai scria cu trei sau chiar patru feluri de î (atât, cerênd, cuvînt, uneori şi adûnc; la gônd se renunţase), două feluri de ă (bărbat, rĕspuns), se punea ŭ final şi acolo unde nu se mai pronunţa, folosind aceeaşi literă şi pentru semivocala u (rĕsboiŭ, dar şi greŭ, eroŭ), sunetul z se mai scria în anumite cuvinte ca d cu virgulă (ḑile, ḑece, raḑă), iar litera i se scria cu căciulă atunci cînd reprezenta o semivocală sau i-ul mut de la finalul unor cuvinte (apoĭ, nimenĭ).

Secolul al XX-lea: simplificări

Încă de la sfîrşitul secolului al XIX-lea, dar mai cu seamă la începutul secolului al XX-lea, ortografia românească a mers aproape constant în direcţia simplificărilor. În reformele ortografice făcute în anii 1881, 1904 şi 1932 concesiile făcute etimologiei s-au restrîns treptat, iar principiul fonetic a fost aplicat tot mai riguros. Astfel s-a redus numărul de litere care reprezentau acelaşi sunet, încît pentru sunetul ă a rămas o singură literă, iar pentru î au rămas două, urmînd să fie folosite în funcţie de poziţia în cuvînt. De asemenea s-a renunţat la unele diferenţieri grafice care, deşi reflectau realităţi fonetice, îşi dovedeau prea rar utilitatea, de exemplu marcarea specială a semivocalelor ĭ şi ŭ.

Această distilare a ortografiei a culminat în 1953, cînd dintre literele â şi î s-a păstrat numai î, chiar şi în cuvintele din familia lui român, încît numele ţării avea să se scrie Romînia.^[5] După numai cîţiva ani, în 1964, norma avea să facă o excepţie stabilind folosirea literei â în familia de cuvinte a lui român.

Reforma ortografică din 1993 avea să facă încă un pas înapoi, prin generalizarea uzului literei â în interiorul cuvintelor şi prin stabilirea grafiei (şi pronunţiei) sunt în loc de sînt. Ambele modificări sînt de natură numai aparent sau parţial etimologică şi justificate mai mult de o anume nostalgie.^[6] Dintre marile valuri de modificare a ortografiei acesta este singurul care nu a schimbat însă numărul literelor cu diacritice, ci doar ponderea lor în uz.

În limba română actuală

Cele cinci litere româneşti cu semne diacritice — ă â î ş ţ — au fost aşadar concepute pornind de la literele a i s t, prin adăugarea unor semne diacritice pentru a marca pronunţia diferită. Literele de bază au fost alese pe o cale logică, avînd în vedere originea sunetelor respective în cuvinte. De exemplu sunetul notat ă provine în multe cazuri dintr-un a care, aflat în poziţii neaccentuate, a fost pronunţat din ce în ce mai relaxat şi mai închis. În schimb forma semnelor diacritice este în mare măsură arbitrară şi a fost dictată mai degrabă de inspiraţia vechilor tipografi. Astfel sunetul pe care în română îl scriem ş în cehă şi alte limbi se scrie š, folosind un semn diacritic în formă de coif întors, numit caron sau haček, şi nu se pot aduce argumente că unul sau celălalt din aceste semne diacritice este mai potrivit.

Utilizare şi denumiri

Tabelul de mai jos cuprinde literele cu diacritice folosite în ortografia românească actuală, împreună cu sunetele pe care le reprezintă (în simbolurile Alfabetului Fonetic Internaţional) şi denumirile semnelor diacritice.

Avem aşadar cinci litere speciale, care reprezintă patru sunete distincte şi folosesc trei feluri de semne diacritice.

Sedilă?

O menţiune particulară merită denumirea semnului diacritic de la literele ş şi ţ. Toate dicţionarele româneşti actuale, cel puţin cele publicate pînă în anul 2010, numesc acest semn sedilă (cu siguranţă ediţiile viitoare vor corecta terminologia). Denumirea este veche în limba română; ea apare în descrieri ale ortografiei româneşti încă de pe la mijlocul secolului al XIX-lea, deci odată cu apariţia semnului însuşi la noi.^[7][8] Abia recent, în anii de după 1990 şi mai cu seamă după 2000, denumirea de sedilă a început să fie contestată, pentru că forma grafică reală este cea de virgulă şi nu seamănă cu a sedilelor folosite în scrierea altor limbi. De ce nu a apărut această obiecţie mai devreme? Pentru că în afara mediului digital chestiunea era practic lipsită de importanţă.

În mediul digital

Primele sarcini primite de calculatoarele electronice au fost de a efectua diverse operaţii matematice (cu aplicaţii militare, financiare, tehnice, ştiinţifice etc.), dar foarte curînd calculatoarele au ajuns să înregistreze, să prelucreze şi să transmită şi alte tipuri de date, printre care şi texte. Cum memoria şi procesorul calculatorului lucrează numai cu numere, a devenit atunci necesar ca fiecare simbol folosit în scrierea acestor texte — literă, semn de punctuaţie, cifră etc. — să fie codat cu un număr, într-un mod oarecum similar codului Morse.

Litera şi grafemul

Discuţia despre literele cu diacritice în mediul digital trebuie începută prin a explica ce este acela un grafem.^[9] Ca idee generală grafemul este o literă (sau un alt simbol), dar lucrurile trebuie precizate puţin.

Grafemul este unitatea fundamentală a unui sistem de scriere, adică cea mai mică parte de sine stătătoare care are un rol individual precis, diferit de al celorlalte unităţi. El este esenţa unui caracter sau simbol şi nu ţine cont de aspectul grafic concret, care poate suferi variaţii de ordin estetic.

Să luăm mai întîi un exemplu simplu: literele b şi c sînt grafeme diferite, pentru că notează sunete diferite, deci fiecare dintre ele joacă un alt rol în cuvintele scrise. Nu ne este indiferent dacă îl înlocuim pe unul cu celălalt, pentru că fie există riscul de a schimba sensul unor cuvinte (un bal nu e un cal), fie înlocuirea ar face cuvintele greu de descifrat.

Alt exemplu: de mînă pot să scriu litera Z cu bară la mijloc, Ƶ, sau fără. Intenţia mea e aceeaşi, sunetul pe care îl notez e acelaşi, deci diferenţa este doar una de aspect şi nu comunică o informaţie esenţială la citire. Astfel, cel puţin în limba română, cele două forme alternative ale literei Z nu reprezintă grafeme diferite, ci unul singur.^[10]

Şi încă un exemplu: litera L mică şi litera i mare — adică l şi I — au în anumite fonturi acelaşi aspect. Ca urmare am putea crede că nu-i nici o problemă dacă le inversăm cum vrem, pentru că oricum cititorul nu-şi poate da seama. (Test: laIomiţa. Nu-i aşa că scrie Ialomiţa? Ei bine nu, scrie Laiomiţa.) Şi, ce-i drept, dacă textul este unul tipărit atunci exact aşa stau lucrurile: cîtă vreme pe hîrtie nu se observă diferenţa e lipsit de importanţă de la ce literă am pornit. (De altfel unele maşini de scris au o singură tastă pentru majuscula I şi pentru cifra 1.) Dar cele două litere sînt de fapt grafeme distincte şi, mai ales în mediul digital, este important să le scriem pe fiecare acolo unde trebuie. Altfel operaţiile automate efectuate de programe — căutări de text, traduceri automate, conversia text–sunet, conexiuni între resurse, compilări de cod etc. — se vor împiedica de această confuzie. Cine nu mă crede poate încerca să compileze un program în care în loc de cifra 0 a scris peste tot litera O.

Aşadar grafemul este un purtător de informaţie dincolo de aspectul grafic al simbolurilor. El ne comunică o anumită intenţie a celui care a scris. În diferitele standarde de codificare a caracterelor fiecare grafem este identificat, pe lîngă un număr unic, şi printr-o descriere succintă care specifică această intenţie. De exemplu grafemul  este descris astfel: „litera latină majusculă A cu accent circumflex”.

Tipografiile vechi foloseau litere de plumb. Pentru fiecare caracter al alfabetului (inclusiv din cele cu diacritice) şi pentru fiecare simbol trebuiau turnate suficiente litere de plumb ca să ajungă pentru tipărirea cărţii, ziarului etc. Singura condiţie importantă pentru aspectul literelor era să fie recunoscute de cititori pe hîrtie. Alte probleme de compatibilitate sau funcţionalitate nu se puneau. Cu atît mai mult scrisul de mînă prezintă mari variaţii de formă, mai ales de la un om la altul, dar şi în scrisul aceluiaşi om. De aceea noţiunea de grafem capătă o importanţă semnificativă abia în mediul digital, unde reprezentarea internă a unui grafem se face exclusiv printr-un număr, deci trebuie stabilită clar identitatea fiecărui grafem.

Literele româneşti

Cele mai fericite litere româneşti cu diacritice au fost â şi î, pentru că apar şi în ortografia unor limbi vest-europene (în primul rînd franceza), deci a avut cine să se ocupe de buna lor standardizare. Pentru acelaşi motiv ele au fost şi încă sînt suportate cel mai bine de diversele programe, astăzi aproape la fel de bine ca literele latine fără diacritice.

În continuare au fost standardizate literele ă, ş şi ţ, prin decizii luate în 1986 de Asociaţia Europeană a Producătorilor de Calculatoare ECMA şi Organizaţia Internaţională de Standardizare ISO, ambele cu sediul în Elveţia, la Geneva.^[11] Iniţial aceste litere erau destinate utilizării exclusive în limba română, deşi litera ă este utilizată şi în limba vietnameză, iar ş cu sedilă apare în turcă şi alte cîteva limbi.^[12]

Ş şi Ţ

În timp ce litera ă a fost scutită de probleme, literele româneşti ş şi ţ au fost declarate la naştere „cu sedilă”, ceea ce avea să ducă la un conflict între aspectul acestor litere în tipăriturile româneşti şi aspectul literelor cu sedile folosite în alte limbi.

În stînga: litere cu sedile româneşti (adică virgule). În dreapta: litere cu sedile propriu-zise, folosite în limbi ca turca şi franceza.

Dacă ne uităm la cărţile tipărite în România în perioada de la mijlocul secolului al XIX-lea pînă în 1989 vom vedea că diacriticele lui ş şi ţ au fost preponderent în formă de virgulă. Dacă ne uităm şi la literele cu sedilă folosite în alte limbi vom observa diferenţa. Aşa-numitele sedile româneşti nu sînt de fapt sedile, ci virgule.

Probabil această denumire improprie, folosită la noi timp de un secol şi jumătate, a fost marele vinovat în standardizarea greşită a literelor ş şi ţ. Nu sînt de vină informaticienii care au conceput standardul, pentru că noi, prin dicţionarele noastre, le-am spus că acele litere se scriu „cu sedile”. Au fost criticate autorităţile române că nu au reacţionat, dar nici ele nu sînt de vină, pentru că standardul prevedea litere „cu sedile”, ceea ce se potrivea cu terminologia folosită la noi, deci am primit ce am cerut. Problema a apărut cînd literele cu sedile (adevărate!) pe care le-am găsit mai tîrziu în fonturi desenate de străini nu semănau cu literele noastre cu aşa-zise sedile, în fapt virgule.

Standardele care au urmat, şi prin urmare şi aplicaţiile care respectau aceste standarde, au preluat defectul iniţial. Astfel versiunea 1.1.5 de Unicode din 1995 preciza că literele ş şi ţ cu sedilă sînt destinate uzului pentru limba română. Simultan litera ş, cu aceeaşi sedilă, era destinată limbii turce. În acelaşi an sistemul de operare Windows 95 nu permitea în mod implicit scrisul corect în limba română.

O primă rază de soare se întrevede în 1997, cînd calculatoarele cu sistemul de operare Mac versiunea 7.6.1 sînt în sfîrşit dotate cu litere româneşti cu virgulă. În acelaşi an Asociaţia de Standardizare din România ia atitudine şi cere Organizaţiei Internaţionale de Standardizare (ISO) să ia măsuri. Din nefericire tot ce s-a învrednicit ISO să facă a fost să menţioneze într-o notă că literele cu sedilă se pot folosi şi pe post de litere cu virgulă. Mulţumim frumos.

În 1998 firma Adobe defineşte coduri pentru cele două litere româneşti. În anul următor apare versiunea Unicode 3.0 în care sînt preluate codurile definite de Adobe. Tot atunci Asociaţia de Standardizare din România stabileşte că în limba română se folosesc literele ş şi ţ cu virgulă. În 2001 ISO încorporează cele două caractere în standardele sale. În 2003 Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan - Alexandru Rosetti” al Academiei Române reacţionează în sfîrşit şi precizează că ş şi ţ se scriu cu virgule. Din 2006 avem chiar o lege care obligă instituţiile publice să scrie cu diacritice.^[13]

Lucrurile par să se clarifice şi să meargă spre bine, dar din păcate urmează ani în şir în care marii producători de soft şi furnizori de servicii digitale ignoră standardele şi nu oferă suport complet pentru limba română.

În prezent

Astăzi, în anul 2010, situaţia este deja simţitor mai bună. Sistemele de operare cele mai utilizate fie permit adaptarea la necesităţile limbii române, aşa cum e cazul pentru Windows XP (încă utilizat de o mare majoritate), fie sînt configurate corect de la bun început, ca în cazul sistemelor Windows Vista, Windows 7 şi al tuturor versiunilor de Mac OS X. De asemenea tot mai multe dispozitive mobile (între care iPhone) sînt echipate corespunzător pentru scrierea, transmiterea şi citirea textelor în limba română. Şi furnizorii de servicii de internet — e-mail, chat, forumuri etc. — suportă versiunile recente de Unicode şi deci permit transmiterea şi afişarea de texte cu diacriticele româneşti corecte. Problemele, cînd apar, sînt cauzate de deficienţe în configurarea calculatoarelor utilizatorilor. ^[14]

Totuşi, deşi tehnic vorbind scrisul cu diacriticele corecte a devenit posibil,^[15] ba chiar la sistemele de operare recente este cel implicit, multe pagini de internet sînt scrise cu diacriticele incorecte. Probabil prin comparaţie cu încă foarte numeroasele situri care nu folosesc diacritice deloc, cei care gestionează situri scrise cu diacriticele greşite se consideră îndreptăţiţi să nu facă efortul de a trece la diacriticele corecte.^[16] Faptul că o parte din internauţi au probleme cu acestea este un argument pentru a întîrzia tranziţia.^[17]

Utilizatorii individuali, în măsura în care sînt prezenţi pe internet în forumuri şi bloguri, scriu de obicei fără diacritice, iar cînd totuşi le folosesc majoritatea încă recurg la cele incorecte.

Atitudini

Diferiţii utilizatori ai limbii române scrise — de la simpli vorbitori la designeri, lingvişti, informaticieni etc. — au diferite atitudini faţă de scrisul cu diacritice şi în particular faţă de cel cu diacriticele corecte.

Unii, foarte mulţi, consideră că utilizarea semnelor diacritice la calculator e un moft, o complicaţie inutilă, un fleac neglijabil, un simplu detaliu estetic. Dintre ei o parte afirmă că dacă ar începe să scrie cu diacritice viteza de dactilografiere le-ar scădea simţitor. Alţii se plîng că la calculatorul de la serviciu nu au permisiunea de a opera configurări sau instalări de soft.

Carte de identitate emisă în 2005, tipărită fără diacritice.

Paşaport emis în 2009, tipărit cu sedile în loc de virgule.

Pentru alţii chestiunea diacriticelor este importantă. Ei observă că în multe locuri se folosesc diacritice de formele cele mai surprinzătoare, şi asta nu cînd vreun designer mai excentric şi-a pus imaginaţia la încercare, ci de obicei din simplă neglijenţă. Aşa se face că uneori chiar documente oficiale — cărţi de identitate, paşapoarte, bancnote etc. — sînt scrise cu diacritice greşite, fanteziste sau de-a dreptul lipsă. Unii dintre ei afirmă chiar că decît să scrii cu diacritice greşite mai bine scrii fără diacritice, în aceeaşi măsură în care decît să porţi chiloţii peste pantaloni mai bine nu porţi chiloţi deloc.

Probabil atitudinea optimă în prezent este ca fiecare să facă un minim efort de a-şi configura calculatorul pentru a putea citi şi scrie româneşte (dacă se poate, cu diacriticele corecte). Experienţa arată că viteza de dactilografiere cu diacritice nu scade, în schimb confortul la citire este îmbunătăţit semnificativ.

Bibliografie

• Lavinia Gliga, „Diacriticele”, Decât o Revistă, nr. 1, 2009, p. 74–83
• Cristian Paul, „Romanian diacritic marks”, blogul personal (în engleză)
• Cristian Secară, „Necesitatea perfecţionării compatibilităţii produselor software Microsoft, în privinţa redării corecte a limbii române”, situl personal
• Florica-Elisabeta Nuţiu, „Contribuţia Şcolii Ardelene la dezvoltarea limbii române literare”
• Monica Huţanu, „Sistemul ortografic aplicat în redactarea Lexiconului de la Buda”

Texte vechi disponibile pe internet

• ***, Lesicon romănescu-lătinescu-ungurescu-nemţescu, Buda, 1825
• Ioan Alexi, Grammatica Daco-Romana sive Valachica (sau aici: [3], [4]), Viena, 1826
• Vasile Alecsandri, Grammaire de la langue roumaine, Paris, 1863
• Titu Maiorescu, Despre scrierea limbei rumăne, Iaşi, 1866

Note

1. ↑ De exemplu în ortografia franceză se folosesc unele accente fără valoare fonetică, numai pentru a semnala o diferenţă de sens. Astfel cuvintele ou şi où se pronunţă identic, dar primul înseamnă „sau”, iar al doilea „unde”.
2. ↑ Detalii despre cele mai vechi texte româneşti cu alfabet latin se găsesc la Daniele Pantaleoni, „Observaţii asupra textelor româneşti vechi cu alfabet latin (1570 - 1703)”
3. ↑ În Grammatica daco-romana sive valachica, scrisă de Ioan Alexi în 1826, la pagina 16 semnul acesta e numit media lunula, adică „semilună mică”.
4. ↑ Ortografia de azi a limbii române este fonemică într-o măsură covîrşitoare, dar nu total. Pe lîngă cele cîteva rămăşiţe de natură etimologică (de exemplu litera x, folosirea literelor î şi â pentru acelaşi sunet sau păstrarea unor cuvinte noi şi mai ales nume în grafia limbii de origine), există cîteva neregularităţi şi abateri de la principiul „un fonem — o literă”. Exemple: litera c este folosită pentru a nota două foneme distincte, cele de la începutul cuvintelor cor şi cer; la fel se întîmplă cu litera g; nu deosebim în scris vocalele de semivocale, şi astfel se confundă cuvintele vier „viticultor” şi vier „porc”, deşi se pronunţă diferit; sunetul i mut de la sfîrşitul unor cuvinte (mai rar în alte poziţii) se scrie cu aceeaşi literă ca vocala propriu-zisă i, şi de aceea mulţi nu ştiu că toponimul Pecica trebuie pronunţat în două silabe, nu trei, iar numele Mavrogheni în patru silabe, nu trei; litera h din grupurile ch şi gh nu reprezintă nici un sunet. De asemenea, în anumite privinţe ortografia românească actuală se potriveşte bine cu pronunţia unei părţi dintre vorbitori, dar mai puţin cu a celorlalţi, ceea ce face ca pentru unii grafia să fie mai fonemică decît pentru alţii. De exemplu unii pronunţă identic fi şi fii, codri şi codrii, etc., în timp ce alţii le pronunţă distinct.
5. ↑ Contrar unei impresii aproape generalizate în public, aceste modificări ale ortografiei nu au fost nici ideea comuniştilor români, nici a celor sovietici, ci erau mult mai vechi. Ca dovadă, prima serie a revistei Viaţa Românească, apărută la Iaşi între 1906 şi 1916, avea titlul scris Viaţa Romînească. Şi mai devreme, în 1901, Ovid Densusianu scria în Histoire de la langue roumaine peste tot cu litera î, inclusiv în romîn, iar Nicolae Iorga publica în acelaşi an primele părţi din Studii şi documente cu privire la istoria Romînilor.
6. ↑ Ce este şocant la reforma ortografică din 1993 este modul cum au fost luate deciziile, în contrast izbitor cu principiile şi valorile pe care ne pregăteam să ne construim societatea. Ortografia ţine de lingvistică, deci decizia trebuia luată de specialiştii acestui domeniu, într-un mod ştiinţific, prin cîntărirea argumentelor pro şi contra. Dar decizia a fost luată de plenul Academiei, format în covîrşitoare majoritate din specialişti ai altor domenii, prin vot nominal. Ştiinţa nu se face prin voturi, asta e evident, iar faptul că voturile au fost nominale arată membrii Academiei au simţit presiunea de a vota „cum trebuie”, într-un dulce stil comunist. Vezi Ştefan Cazimir, „Dragă Academie”, România literară, nr. 5, 2003
7. ↑ În 1863 Vasile Alecsandri publica în limba franceză manualul Grammaire de la langue roumaine unde explica, la pagina 2, utilizarea acestui semn diacritic, pe care îl numea cédille. În 1866 apărea lucrarea Despre scrierea limbei rumăne a lui Titu Maiorescu, unde din nou semnul diacritic de la ş şi ţ era numit sedilă (p. 80), deşi simbolul tipografic folosit pentru ilustrare era evident o virgulă.
8. ↑ Dicţionarele curente sînt de acord în a defini sedila ca fiind un semn diacritic în formă de virgulă aşezat sub unele litere pentru a le da valoarea altui sunet: [1]. La definiţiile cuvîntului virgulă nu se menţionează în schimb utilizarea ca semn diacritic: [2].
9. ↑ Dicţionarele româneşti actuale dau o definiţie foarte vagă a grafemului, pentru că abia începînd cu era digitală sensul său s-a clarificat îndeajuns, iar dicţionarele sînt aproape întotdeauna în urma uzului cuvintelor.
10. ↑ În termeni tehnici formele acestea alternative (alografe) ale unui grafem se numesc glife.
11. ↑ Vezi standardul ECMA-94: 8-Bit Single Byte Coded Graphic Character Sets - Latin Alphabets No. 1 to No. 4 şi standardul ISO-IR 101: Right-Hand Part of Latin Alphabet No. 2
12. ↑ În viziunea acelor ani nu se punea problema unui set de caractere universal care să permită scrierea unui text în mai mult de o limbă. Caracterele erau organizate în seturi numite pagini, cu cîte un astfel de set pentru cîteva limbi care foloseau sisteme de scriere similare. Abia standardul Unicode, mult mai flexibil, a permis combinarea mai multor sisteme de scriere în acelaşi text.
13. ↑ Vezi Legea nr. 183 din 16 mai 2006 privind utilizarea codificării standardizate a setului de caractere în documentele în formă electronică şi Ordinul MCTI nr. 414 din 25 septembrie 2006 cu privire la utilizarea codării standardizate a seturilor de caractere în documentele în formă electronică.
14. ↑ Un sondaj efectuat de Wikipedia şi o serie de bloguri arată că, în aprilie-mai 2010, circa 10% din internauţii români văd pătrăţele în loc de litere cu virgulă.
15. ↑ Standardizarea configuraţiei de tastatură pentru limba română s-a făcut în paralel cu standardizarea literelor şi a avut parte de aventuri similare, deşi concentrate pe perioada a numai cîţiva ani. Un rol esenţial în desfăşurarea eforturilor l-a avut Cristian Secară, cel care în anii 2003–2004 a adus în contact mai multe instituţii şi firme, din a căror colaborare a rezultat, în decembrie 2004, standardul SR 13392:2004 (vezi detalii). Tot el a implementat noul standard într-o serie de drivere de tastatură, folosite în prezent de un mare număr de persoane.
16. ↑ Vezi totuşi documentul Factorii care influenţează momentul optim de migrare la diacriticele corecte în limba română pentru mai multe detalii despre acest subiect.
17. ↑ Există totuşi un număr de soluţii tehnice de ameliorare a problemei afişării diacriticelor. Una dintre cele mai ingenioase este soluţia lui Cristian Adam, care exploatează însăşi afişarea greşită a diacriticelor corecte pentru a afişa textul cu diacriticele vechi, în aşa fel încît să-l poată citi şi cei care altfel ar întîmpina probleme.